Cauza MGC contra României – Între afirmarea unor interese și nevoia de legiferare
Cauza MGC contra României - Între afirmarea unor interese și nevoia de legiferare
S-a scris mult pe această temă și constat că a rămas în actualitatea zilelor noastre, în încercarea de a fi folosită această decizie în diverse scopuri, toate acoperite și înghesuite sub umbrela binelui superior al copilului român.
Prețioasa decizie a Curții Europene de la Strasbourg a fost tălmăcită și răstălmăcită, întoarsă, sucită, folosită, și încă se pare că mai are resurse, că prin ea curge seva inepuizabilă a unor interese juridice, politice, jurnalistice, pe care nația noastră balcanică le poate hrăni la nesfârșit.
Contextul actual, cel care a readus cauza în centrul atenției opiniei publice se leagă de o inițiativă parlamentară, potrivit căreia, legiuitorul ar trebui să intervină și să legifereze lipsa de discernământ a minorilor sub 16 ani, asta în contextul diferențierii infracțiunii de viol, de infracțiunea de act sexual consimțit cu un minor.
Inițiativa nu mă surprinde. Mă surprind doar opiniile unor specialiști în drept, care insistă că așa e bine, că așa trebuie, că legiuitorul de ani de zile nu tranșează problema, că suntem statul care nu își protejează copiii, și tot așa.
Este de nepermis să expunem o asemenea mutilare a principiilor de drept.
O astfel de propunere legislativă eu aș credita-o doar ca o propunere cu capital electoral și aș lăsa justiției ce e al justiției, chiar dacă eu, personal, m-am luptat până la ultima suflare cu aceasta, în dosarul MGC.
Așadar, epopeea începe în anul 2009, când parintii fetiței de 11 ani depun o plângere împotriva presupușilor violatori și se declanșează urmărirea penală.
Dincolo de toate demersurile judiciare pe care le-am facut în calitatea mea de apărător al acestui copil, mi-a rămas, și recunosc și acum, gustul amar al dezinteresului, al umilinței, al lipsei de ajutor și implicare din partea autorităților statului.
Curios este că în tot procesul național, care a durat până în 2011, cea mai gravă atitudine, cea mai lipsită de înțelepciune, de maturitate, de morală a venit din partea unor magistrați, femei.
Pe tot acest traseu judiciar am avut parte doar o frumoasă stea căzătoare care a fost decizia Tribunalului Hunedoara, unde doi judecători drepți si prețioși au spus clar și răspicat că un copil de 11 ani nu poate consimți la un viol.
Făclia dreptății a apus însă repede, atunci când un complet al Curții de Apel ne-a explicat că “…violul reprezintă actul sexual comis cu un minor fără consimțământ. Pe de altă parte, infracțiunea de act sexual cu un minor, așa cum este menționată de art. 198 din Codul Penal, înseamnă angajarea într-un raport sexual cu un minor cu vârsta sub 15 ani, dar cu consimțământul minorului… .
Prezumția lipsei capacității se aplică doar minorilor care au sub 14 ani și au comis o infracțiune, dar cu privire la infracțiunea prevăzută în art. 198 din Codul Penal, minorul (reclamanta) este victima si nu autorul.”
Recunosc că o astfel de motivare mă lasă perplexă și acum, după 11 ani de când am văzut-o prima oară.
Revenind, vi se pare că ar fi nevoie de intervenția legiuitorului?
Nu, este nevoie de bun simț și de aplicarea legii cu dreaptă măsură.
Asta ne-a spus în esență și Curtea Europeană de la Strasbourg, respectiv, că nu subestimează eforturile făcute de investigatori în cauză, doar că, instanțele naționale, cu excepția Tribunalului Hunedoara, au aprobat întocmai raționamentul procurorului, fără a analiza o serie de probe din dosar, că aceste instanțe nu au manifestat o abordare sensibilă, pliată pe nevoile unui copil, nu s-a dispus o evaluare psihologică în vederea obținerii unei analize de specialitate a reacțiilor minorei, nu s-au explorat posibilitățile disponibile pentru stabilirea tuturor circumstanțelor relevante și nu au evaluat îndestulător credibilitatea martorilor.
Mai spune Curtea că, într-adevăr, în practică poate fi dificil câteodată să se dovedească lipsa consimțământului în absența unor dovezi directe de viol, cum ar fi urmele de violență sau existența unor martori oculari, dar, cu toate acestea, autoritățile trebuie totuși să cerceteze toate elementele, și să decidă pe baza unei evaluări a tuturor circumstanțelor aferente.
Cercetarea și concluziile trebuie să se centreze pe problema lipsei consimțământului, ceea ce nu s-a făcut în cazul acesta.
A mai concluzionat Curtea că cercetarea în acst caz, și abordarea instanțelor naționale, nu a întrunit cerințele inerente cu privire la obligațiile pozitive ale Statelor, de a aplica efectiv un sistem de drept penal care să pedepsească toate formele de viol și abuz sexual împotriva copiilor.
Așadar, cât se poate de limpede, Curtea ne vorbește despre aplicarea defectuoasă a legii din partea celor chemați să o facă.
Concluzionând, lege avem.
Avem însă o mare nevoie de oameni educați, de bun simț, pentru care a împărți dreptate trebuie să însemne cea mai grea misiune din această lume.
Scriind, mi-am amintit de un articol al domnului avocat Marian Nazat, intitulat “Când, ca un milostiv, vei sedea judecător …”
De aici, spunea domnul Marian Nazat, de la vorbele astea evanghelice, să înceapă caznele căutătorilor de adevăr judiciar.
Av. Adina Laza
Managing Partner Laza Lawyers
